Pe Tocuri_2009

"LIMBAJUL TEXTURILOR ESTE DE O SUTA DE ORI MAI APETISANT DECAT GRAFICA"

Fiecare colt al casei in care traim descrie, cu linii marunte, o poveste. Asternutul in care ne lasam caldura si urma corpului dimineata, patura de lina moale care ne inveleste visele, fotoliul in care ne adincim in lectura, peretii care ne inghit bucuriile si spaimele. Suntem locatari ai nimanui, atunci cind povestile dau gres in a se intersecta. Devenim autisti cind nu mai deslusim limbajul lucrurilor cu care ne-am inconjurat. Sau putem fi locatarii propriului univers, ai unei singure povesti, ce rezoneaza cu fiecare emotie imperceptibila care ne strabate. Liste Noire inseamna Ioana Nemes si Maria Farcas. Nu o firma de design interior, ci un atelier de cladit si reparat vise fiabile pentru case mari cit sa cuprinda un suflet.
Interviu de Ioana Casapu; Fotografii de Timi Slicaru

PeTocuri: Tocmai v-ati intors de la New York si Londra. Impresii de calatorie?
Ioana Nemes: Eu am participat la targul de arta contemporana Volta cu un preview al expozitiei pe care o voi avea la Berlin.
Maria Farcas: Eu am fost cu Erika, Dragos (Olea) si Olaf Gyarfas la London Fashion Week. Au fost zece zile foarte misto, o data pentru tot bling-blingul modei, si, nu in ultimul rind pentru ca e Londra.

PT: Care era background-ul vostru inainte de a incepe impreuna proiectul Liste Noire si cind v-ati hotarit sa va apucati de design interior?
IN: Eu una nu am perceput niciodata ceea ce fac ca pe un domeniu. Nu aveam nicio treaba cu designul interior pina sa o cunosc pe Maria, dar activam, intr-un fel, in domeniul artistic. Arta si-a pierdut de mult granitele... intra foarte mult in moda, in muzica. Absolvisem Universitatea de Arta si eram curioasa, imi placea designul, mai ales cel de carte. Eram pasionata de tot ce inseamna branding si inca mai sunt. De felul in care se leaga arta de marketing. Ii cunosteam pe Dragos si pe Erika si, cind au inchiriat spatiul asta (sediul add), erau super incintati. Era minuscul, oribil, aproape ca l-am declarat nefezabil. In cele din urma am zis, hai, totusi, se poate face ceva, chiar si cu un buget penibil.
MF: Ideea era sa il faci locuibil si un pic mai prietenos. Habar nu aveam ca vom face design.
IN: Spatiul functionase ca uscatorie. Noi eram cu totii frustrati de casele in care locuiam cu parintii – stii cum e, mobila comunista, fotolii, masa cu 6 scaune - si ca nu puteam locui intr-o casa a noastra... Am vrut un “dream office”. Fara bani, totul a fost facut aproape din nimic, cu foarte multa munca manuala. Tot ce vezi e hand-made. Desenele au fost facute cu markerul. Foarte intuitiv, habar nu aveam cu ce se maninca designul.

PT: Acum ce ati folosi pentru a redecora ADD?
IN: E incredibil cit de mult ne dezvoltam de la an la an. Daca ar fi sa schimbam ceva aici, probabil nimic nu ar mai fi la fel. In 2004, abia aparuse ideea de obiect de design. Abia se lansasera la noi French Bakery si Philippe Starck style. Acum, preocuparea noastra fata de look a fost inlocuita de cea pentru materiale si finisaje.
MF: E o constiinta ecologica, pe termen lung. La antipodul consumerismului.
IN: La inceput eram atrase de fast design, lucruri care aratau bine, dar care dupa un an erau praf. Acum suntem mult mai preocupate de felul in care folosim un material. In cit timp o sa se distruga, cit timp o sa reziste, cit timp designul acela o sa fie actual. Ne-am dat seama de un lucru: cu cit un design se bazeaza mai mult pe grafica, cu atit se perimeaza mai rapid. Incepem sa tindem catre intelepciunea asta japoneza. Am inceput sa ne gindim la subtilitati... Ce material merge cu un anumit soi si culoare de lemn, ce fel de lina, cum potrivim materialitatile si texturile. Pentru mine, limbajul materialelor este de o suta de ori mai apetisant decit grafica.

PT: Ati spus, nu o data, ca preferati obiectele lucrate manual in detrimentul celor “machine made”.
IN: Obiectele, atit handmade cit si machine made, reprezinta o forma de limbaj. Ma folosesc de ambele si mai degraba sunt impotriva folosirii unui singur limbaj.

PT: Deci sunteti si pro materiale reciclabile.
IN: Da, clar. Acum nu as mai sfatui pe nimeni sa cumpere chestii de plastic, indiferent cit de cool sunt ele.
MF: Tot in linia asta eco – desi am inceput sa urasc cuvintul - e faptul ca noi adoram sa gasim obiecte care au avut o anumita utilitate si sa le dam, in functie de context, o alta. Sa mergem la tirguri de vechituri si sa descoperim potentialul pe care il are ceva de a deveni altceva. E fascinant, pentru ca obiectul acela are o istorie, o poveste, iar cind il pui intr-un spatiu aduce mult continut. Si nu ma refer aici doar la antichitati, ci la orice. Poti sa iei, de exemplu, o poarta taraneasca veche si sa o transformi intr-o masa incredibila. E etic sa recuperezi. Nu recuperezi doar un obiect, ci si istoria lui, iar de la lucrurile astea vine atmosfera unei case.

PT: Dupa ADD a urmat Rozalb de Mura, asupra caruia ati intervenit de trei ori in doar trei ani. A fost o alegere de rebranding sau s-a dorit mai degraba o relevare a multiplelor fatete pe care le poate avea acelasi spatiu?
IN: Noi lucram in echipa Rozalb de Mura inca de la inceput. A fost o chestie stabilita, de marketing. Bine, noi in visele noastre speram ca vom putea sa il schimbam de doua ori pe an.

PT: Sa ne asteptam si la o a patra “schimbare la fata”?
MF: Nu, pentru ca ne mutam la The Ark (Bursa Marfurilor Creative), unde nu ai voie sa intervii asupra zidurilor. Ne vom concentra asupra display-ului. Dincolo era casuta noastra, puteam sa facem orice nebunie, aici trebuie sa tinem seama si de context, care nu ne permite prea multe.

PT: Ce poveste spunea fiecare look prin care a trecut spatiul magazinului?
IN: Primul trebuia sa fie casa baronului Rozalb de Mura, baroc si foarte british. Totul a fost facut de mina. Dungile de pe pereti, la care am muncit o saptamina. Era sic si boem. Apoi a urmat isteria argintie. Ultimul look a fost sufrageria romineasca, unde am avut cea mai mare bataie de cap. A fost greu sa gasim toate dulapurile, mesele si scaunele, bibelourile si tablourile. Toate lucrurile sunt imprumutate din case diferite, pentru ca nimeni nu putea sa ne imprumute o sufragerie intreaga cum ar fi fost perfect. Mai un covor, mai un scaun, s-au strins de o sufragerie in cele din urma.
MF: Iar procesul de a stringe obiectele si a le muta in magazin a fost cel putin “dureros”. Dulapul a fost unul aruncat de o prietena si recuperat de la ghena in ziua in care l-a abandonat acolo. O alta prietena ne-a imprumutat un fotoliu si o noptiera oribile (deci perfecte pentru proietul nostru) din casa in care statea cu chirie. Au aflat proprietarii si au sechestrat-o in casa pina le-am inapoiat de urgenta posesiunile. Plus toata munca de convingere pe linga diverse mamici  pentru obtinerea fiecarui bibelou, mileu, vaza de cristal...

PT: Dar Ecumest Office? Care e povestea acelui proiect?
IN: Le stiam pe fetele de la Ecumest carora le promiseseram de mult ca ne vom ocupa de designul office-ului de indata ce se vor muta intr-un spatiu nou. Proiectul Ecumest a depasit granitele designului de interior, apropiindu-se de tot ce inseamna brandingul vizual. Am vrut ceva foarte confortabil, feminin, atmosferic - cum nu gasesti in birourile obisnuite, care sunt atit de impersonale.
MF: Noi vroiam sa nici nu-ti dai seama ca intri intr-un birou. Am avut mereu in minte un mediu feminin, confortabil, intim, foarte cosy. Veneau oamenii, stateau la povesti si nu mai vroiau sa plece. Era un spatiu foarte prietenos. Ce de obicei, multa bataie de cap cu mesterii si productia. Inevitabil ajungeam la discutii de genul: “Nu se poate”. “De ce?” “Pai, nu stiu, n-am mai facut”. Aici nu poti sa ai finisaje bune sau productie sofisticata, pentru ca nu exista ateliere deschise sa faca serii mici si sa experimenteze alaturi de tine pina cind ceva iese perfect.
IN: In Romania nu avem cultura finisajelor. Nu exista respect pentru lucrul bine facut, pentru calitate, se munceste cu picioarele. Comunismul a distrus foarte mult din atentia la detalii si din constiinta pentru un lucru bine facut.
MF: Mereu ne amuzam inchipuindu-ne un neamt care trebuie sa coordoneze un proiect intr-un atelier romanesc. Are doua optiuni: face infarct ori demisioneaza intr-o saptamina. Artizanii au disparut in timpul comunismului, iar acum meseriasii buni au plecat la munca in afara. La noi exista si un dispret suveran pentru scolile de meserii. Esti privit ca un prost daca faci asa ceva. In Anglia, scoala de meserii e la fel de bine vazuta ca un liceu prestigios, pentru ca inveti exact ceea ce nu se face la noi... Asa ca o sa ne tot lovim de mentalitate obtuza si de nepricepere.

PT: Ce alte neajunsuri mai are designul din Romania?
IN: Eu sunt fascinata de locurile noi care tot apar, si de obsesia lor de a fi in trend. In trendul romanesc, care e oricum cu citiva ani in urma trendului de la Londra.
MF: E o dovada de imaturitate sa fii atit de obsedat de trenduri. A propos de asta, la fiecare proiect, exista o parte masiva de educare. De fapt, ce inseamna designul?
IN: Oamenii se asteapta sa alegi mobile. Glumeam cu o prietena ca designerul este bun sa iti aduca sample-uri. De mochete, de obiecte, de culori si vopsele. Da, bineinteles ca face parte din jobul tau, dar nu cu asta te ocupi, nu esti caraus. La nivelul asta e acum perceput designul in Rominia.

PT: Clientul nostru – stapinul nostru? Functioneaza axioma asta in cazul vostru? Oamenii vor sa ginditi impreuna proiectul sau lasa totul in seama voastra?
MF: Mi se pare o greseala sa ne reflectam pe noi in orice interior pe care il facem. Nu suntem manieriste. Orice interior trebuie croit pe masura si pe visele locatarului sau.
IN: Nu am crezut ca poate fi ceva atit de personal si de intim. E ca la psiholog. E casa lor, un cocon unde se intimpla toate dramele si fericirile. Devenim atit de legate emotional de lucrurile astea, incit uneori nu stim cum sa punem filtre si sa nu ne mai implicam atit de mult. Un alt lucru pe care l-am observat e ca aici  designerii nu fac research. Foarte multi intreaba “Hai, zi, cum se poate aranja asta”. Le spun “Pai, nu stiu, se poate aranja in orice fel”, nu pot sa le dau pe loc idei. Depinde de ce atmosfera vrei sa obtii.
Prin acest job poti sa intri in cele mai mici detalii ale vietilor oamenilor, sa afli ce le place, cum folosesc spatiul, daca citesc, daca gatesc sau nu, cum isi petrec timpul liber. Totul depinde de cum foloseste fiecare spatiul. Noi suntem un fel de stilisti pentru casa. Oamenii nu inteleg ca o casa nu este o chestie finita. Nu o facem si le-o dam in brate. Apelezi la un designer ca sa iti dea fundatia si sa te educe sa construiesti singur mai departe. Tu ii faci schema de baza pe care poate sa adauge in continuare. Un stilist nu te imbraca cu niste haine si iti spune sa le porti de acum inainte numai pe astea, ci te indruma cum sa iti cumperi de acum incolo haine. O casa se intregeste in timp. Va fi terminata peste 20 de ani, cind vei tot adauga layere adunate de-a lungul vietii. O casa respira si traieste, iar noi doar repozitionam casa conform personalitatii locatarului.

PT: Ce v-ar placea sa faceti in mod deosebit?
MF: Ne-ar placea sa ne ocupam de spatii publice. Cafenele, cofetarii, hoteluri. Cofetaria e un spatiu apetisant, ca sa zic asa, si foarte romanesc. Iubeam cofetaria Continental, de pe Calea Victoriei. Cu acele tanti imbracate in halate albe si cu aerul vintage, de hotel cu staif cazut in dizgratie. Acum visez la un local cu specific Dracula. Sa intru in povestea asta si sa o duc la extrem. Asta apropo de kitsch, care, asumat si exploatat, poate fi fascinant. Sau un sex shop, de ce nu? Ma amuza teribil cel de pe Magheru, cu aspectul lui de alimentara, citeva rafturi, lumina albastra de neon si trei chiloti de piele atirnati in vitrina. Moartea pasiunii.

PT: Dar o sala de teatru?
IN: Fireste. Daca as face o sala de teatru, as colabora cu arhitecti. Insa pentru ei, interioarele sunt un fel de second hand job. Daca faci o comparatie intre moda si design, ar fi cam asa: un arhitect ti-ar spune ca un total outfit Dries van Noten ti-ar sta perfect. Luat mot-a-mot de pe umeras si purtat fara nicio interventie. Am senzatia ca nu ii pasioneaza defel sa adapteze si personalizeze spatiile pe masura oamenilor. Designul interior pare cateodata o Cenusareasa pentru un arhitect.

PT: Care a fost cel mai interesant proiect la care ati lucrat?
IN: Manastirea Risca. Parintele Serafim, care este calugar acolo si bun prieten cu Stef de la Ecumest, a vazut biroul si ne-a intrebat daca vrem sa facem o biblioteca pentru manastire. Am crezut ca vorbeste de citeva rafturi, dar, cind am ajuns acolo... Era o incapere intr-un turn din secolul XVII. La colivia de aur am ajuns datorita formei de dom a spatiului, iar metafora ni s-a parut atragatoare. Am fost surprinse ca s-a accepat ideea intr-o biserica ortodoxa, destul de conservatoare, si, mai ales, in limbajul asta atit de contemporan pe care l-am folosit noi. Dar au avut incredere in noi.

MF: Nu stiu daca au perceput metafora noastra ca atare. Experienta in sine a lucrului acolo a fost din alt secol, din alta lume, nu avea nicio legatura cu nimic. A fost foarte multa munca fizica si asa ne-am si cistigat respectul tuturor. Murdare de vopsea, carind mereu pensule, galeti, trafaleti, bormasini. Gheata de la inceput se topea incetul cu incetul. Deveneau prietenosi pentru ca apreciau pe cineva care se straduia in halul ala. Mi s-a parut atit de trist ca, din ignoranta, distrugeau sau lasau in paragina mult trecut, multe porti si ziduri pe care le inlocuiau cu termopane. Ne-a parut rau de necunostinta lor; se poate ajunge la confort si prin renovari si updatari facute cu grija si respect fata de trecut.

PT: Mai poate fi salvat Bucurestiul de la aceasta autodistrugere?
IN: Ma enerveaza cind arhitectii exoticizeaza o constructie veche si o vopsesc in culori aprinse, de parca ar fi din martipan. Si asta se intimpla in tot centrul istoric. E ca si cind ai farda exagerat o batrinica. E foarte greu sa ramina ceva natural acolo. Trebuie sa ai bun simt si respect fata de trecut, sa profiti de avantajul ca esti in prezent si ca poti face ceva pentru viitor.
MF: Bucurestiul nu mai are nicio sansa. S-a distrus enorm din 2000 incoace. Cred ca in 20 ani, nu va mai ramine niciun strop din vestitul amestec de farmec balcanic cu colturi de mic Paris. Designul public e la pamint, finisajele sunt execrabile, mobilierul stradal penibil. Bucurestiul nu e un oras-sufragerie, proiectat pentru a fi folosit in mod public, nu prea te poti bucura de el afara. E din pacate un oras-culoar, pe care il traversezi ca sa ajungi dintr-o camera in alta.